O întâmplare deloc ciudată cu un câine la miezul nopţii

Întâmplări trăim multe. Mai cu seamă întâmplări normale, nicidecum ciudate. Moartea vecinului de la etajul 2 care avea nouăzeci de ani e o întâmplare normală. Copilul meu a răcit şi are 39 temperatura corpului – o întâmplare oarecare. Blocaj în trafic, ninsori abundente şi ger, nota cinci la testul de la matematică, dureri de cap, sângerări gingivale, zgomotul unei bormaşini la miezul nopţii – toate acestea – întâmplâri deloc ciudate într-o lume perfect de ciudată.

o intamplare

Foto: Adi Bulboacă

Relaţionarea directă dintre oameni a devenit una dintre problemele societăţii actuale. Fapt ce consumă existenţa lipsei de comunicare, dorinţa cât mai mare a căutărilor interioare – introvertiţii culeg sâmburii de adevăr prin mijloace specifice, diferenţierea şi judecarea persoanelor mult prea din scurt, gândurile care se nasc dintr-o micime a spaţiului ideal.
În altă ordine de idei, difibrilarea ritmului cotidian prin diferite tertipuri poate conduce la creşterea rapidă a viziunilor exterioare şi a înfăptuirii gesturilor omeneşti.

Dacă în “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii” se gândeşte în repetitivitatea austeră a mecanismelor facile de a descoperi lucruri “ciudate”, în oglinda axată pe globurile oculare ale publicului spectator se naşte, fără drept de apel, o întorsătură criptică din care trebuie ales motivul, gestul şi sfârşitul acestei “întâmplări”.

Cu o viziune absolut suprarealistă, combinată cu imagini fictive sau imagini reale transpuse în ficţiunea lumii în care ne trăim şi în care îi trăim pe alţii, Bobi Pricop râvneşte la exteriorizarea interiorului suprem aflat la limita suportabilităţii – regizorale, cât şi limitele propuse de Christopher, băieţelul de 15 ani care trăieşte împreună cu Asperger (o formă de autism) într-un paralelism care devine, deseori, “un întreg” aflat la marginea unei lumi haotic-imaginare.

Cruzimea omenească, visele transpuse în realităţi, crează această poveste pentru copii dedicată oamenilor mari. Urmărirea unui fapt comis duce la aflarea unor adevăruri greu de digerat. Cauzele transformate imediat în efete au menirea de a suprapune două lumi diferite: lumea lui Christopher şi lumea celor din jurul lui – un ansamblu absolut compus din fracturi şi echivalenţe.

Actoriceşte, nu e nicio întâmplare ciudată. Totul funcţionează ca un ceas mecanic elveţian. Întors bine, n-are cum să se oprească. Corporalitatea şi interiorul actorilor mustesc de adevăr şi conduită morală. Picioarele mecanismului actoricesc funcţionează pe bază de simţuri interioare care ajung mai apoi în măduva simţurilor exterioare.

O scenografie cinematografică, cu o reală viziune estetică, combinată cu fragmente din visele oamenilor (cum e Universul şi cum se dănţuiesc stelele sau cum arată locurile acestea şi gara din Londra).

“O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii” reliefează esenţa trăirilor umane care au un punct slab (sau mai multe) prin dobândirea termenilor de înţelegere a sistemului etic-moral, al bunului simţ şi al dorinţelor pe care noi, oamenii, le trăim de cele mai multe ori în interiorul nostru, nelăsându-le să devină exterioare.

“O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii” este, de fapt, o întâmplare deloc ciudată cu un câine la miezul nopţii şi asta pentru că Wellington (câinele) este oglindirea a ceea ce ar trebui să însemne pentru noi toţi – moralitatea învelită-n normalitate.

“O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, de Mark Haddon
Teatrul National București
Regia: Bobi Pricop


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>